Literatura romaneasca

de Mihai Eminescu

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limba,
Ce cu-a turmelor pasune, a ei patrie s-o schimba,
La pamânt dormea tinându-si capatâi mâna cea dreapta;
Dara ochiu-nchis afara, înlauntru se desteapta.
Vede cum din ceruri luna luneca si se coboara
Si s-apropie de dânsul preschimbata în fecioara.
Înflorea cararea ca de pasul blândei primaveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tainuitelor dureri;
Codrii se înfioreaza de atâta frumusete,
Apele-ncretesc în tremur straveziile lor fete,
Pulbere de diamante cade fina ca o bura,
Scânteind plutea prin aer si pe toate din natura
Si prin mândra fermecare sun-o muzica de soapte,
Iar pe ceruri se înalta curcubeele de noapte...
Ea, sezând cu el alaturi, mâna fina i-o întinde,
Parul ei cel negru-n valuri de matasa se desprinde:
- Las' sa leg a mea viata de a ta... În bratu-mi vino,
Si durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o...
Scris în cartea vietii este si de veacuri si de stele
Eu sa fiu a ta stapâna, tu stapân vietii mele.

Si cum o privea sultanul, ea se-ntuneca... dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum ca rasare,
Care creste într-o clipa ca în veacuri, mereu creste,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lateste;
Umbra lui cea uriasa orizontul îl cuprinde
Si sub dânsul universul într-o umbra se întinde;
Iar în patru parti a lumii vede siruri muntii mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul si Balcanii seculari;
Vede Eufratul si Tigris, Nilul, Dunarea batrâna -
Umbra arborelui falnic peste toate e stapâna.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Si corabiile negre leganându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâie leganându-se pe lanuri,
Marile tarmuitoare si cetati lânga limanuri,
Toate se întind nainte-i... ca pe-un urias covor,
Vede tara lânga tara si popor lânga popor -
Ca prin neguri alburie se strevad si se prefac
În întinsa-mparatie sub o umbra de copac.

Vulturii porniti la ceruri pân' la ramuri nu ajung;
Dar un vânt de biruinta se porneste îndelung
Si loveste rânduri, rânduri în frunzisul sunator,
Strigate de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul crestea ca marea turburata si înalta,
Urlete de batalie s-alungau dupaolalta,
Însa frunzele-ascutite se îndoaie dupa vânt
Si deasupra Romei noua se înclina la pamânt.

Se cutremura sultanul... se desteapta... si pe cer
Vede luna cum pluteste peste plaiul Eschiser.
Si priveste trist la casa seihului Edebali;
Dupa gratii de fereastra o copila el zari
Ce-i zâmbeste, mladioasa ca o creanga de alun;
E a seihului copila, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul ca-i trimis de la profet,
Ca pe-o clipa se-naltase chiar în rai la Mohamet,
Ca din dragostea-i lumeasca un imperiu se va naste,
Ai caruia ani si margini numai cerul le cunoaste.

Visul sau se-nfiripeaza si se-ntinde vultureste,
An cu an împaratia tot mai larga se sporeste,
Iara flamura cea verde se înalta an cu an,
Neam cu neam urmându-i zborul si sultan dupa sultan.
Astfel tara dupa tara drum de glorie-i deschid...
Pân-în Dunare ajunge furtunosul Baiazid...

La un semn, un tarm de altul, legând vas de vas, se leaga
Si în sunet de fanfare trece oastea lui întreaga;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah si spahii
Vin de-ntuneca pamântul la Rovine în câmpii;
Raspândindu-se în roiuri, întind corturile mari...
Numa-n zarea departata suna codrul de stejari.

Iata vine-un sol de pace c-o naframa-n vârf de bat.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreaba cu dispret:
- Ce vrei tu?
- Noi? Buna pace! Si de n-o fi cu banat,
Domnul nostru-ar vrea sa vaza pe maritul împarat.

La un semn deschisa-i calea si s-apropie de cort
Un batrân atât de simplu, dupa vorba, dupa port.
- Tu esti Mircea?
- Da-mparate!
- Am venit sa mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroana într-o ramura de spini.
- Orice gând ai, împarate, si oricum vei fi sosit,
Cât suntem înca pe pace, eu îti zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinarii însa, Doamne, sa ne ierti;
Dar acu vei vrea cu oaste si razboi ca sa ne certi,
Ori vei vrea sa faci întoarsa de pe-acuma a ta cale,
Sa ne dai un semn si noua de mila Mariei tale...
De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris si pentru noi,
Bucurosi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi.
- Cum? Când lumea mi-e deschisa, a privi gândesti ca pot
Ca întreg Aliotmanul sa se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, batrâne, câti în cale mi s-au pus!
Toata floarea cea vestita a întregului Apus,
Tot ce sta în umbra crucii, împarati si regi s-aduna
Sa dea piept cu uraganul ridicat de semiluna.
S-a-mbracat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasa a cuprins pamânt si mare.
N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Si Apusul îsi împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii biruinta se miscara râuri-râuri,
Ori din codri rascolite, ori stârnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adânca ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se miscau îngrozitoare ca paduri de lanci si sabii,
Tremura înspaimântata marea de-ale lor corabii!...
La Nicopole vazut-ai câte tabere s-au strâns
Ca sa steie înainte-mi ca si zidul neînvins.
Când vazui a lor multime, câta frunza, câta iarba,
Cu o ura ne'mpacata mi-am soptit atunci în barba,
Am jurat ca peste dânsii sa trec falnic, fara pas,
Din pristolul de la Roma sa dau calului ovas...
Si de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Si, purtat de biruinta, sa ma-mpiedec de-un mosneag?
- De-un mosneag, da, împarate, caci mosneagul ce privesti
Nu e om de rând, el este domnul T;arii Românesti.
Eu nu ti-as dori vrodata sa ajungi sa ne cunosti,
Nici ca Dunarea sa-nece spumegând a tale osti.
Dupa vremuri multi venira, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneste, cu Dariu a lui Istaspe;
Multi durara, dupa vremuri, peste Dunare vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii si multime de norod;
Împarati pe care lumea nu putea sa-i mai încapa
Au venit si-n tara noastra de-au cerut pamânt si apa -
Si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa te-nspaimânt,
Cum venira, se facura toti o apa s-un pamânt.
Te falesti ca înainte-ti rasturnat-ai valvârtej
Ostile leite-n zale de-mparati si de viteji?
Tu te lauzi ca Apusul înainte ti s-a pus?...
Ce-i mâna pe ei în lupta, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau sa-i smulga de pe funtea ta de fier,
A credintei biruinta cata orice cavaler.
Eu? Îmi apar saracia si nevoile si neamul...
Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iara tie dusman este,
Dusmanit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste;
N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid
Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid!

Si abia pleca batrânul... Ce mai freamat, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot si de arme si de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasa;
Calaretii umplu câmpul si roiesc dupa un semn
Si în caii lor salbatici bat cu scarile de lemn,
Pe copite iau în fuga fata negrului pamânt,
Lanci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Si ca nouri de arama si ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecându-l, vin sageti de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie...
Urla câmpul si de tropot si de strigat de bataie.
În zadar striga-mparatul ca si leul în turbare,
Umbra mortii se întinde tot mai mare si mai mare;
În zadar flamura verde o ridica înspre oaste,
Caci cuprinsa-i de pieire si în fata si în coaste,
Caci se clatina rarite siruri lungi de batalie;
Cad asabii ca si pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cadeau pedestri, colo caii se rastoarna,
Când sagetile în valuri, care suiera, se toarna
Si, lovind în fata, -n spate, ca si crivatul si gerul,
Pe pamânt lor li se pare ca se naruie tot cerul...
Mircea însusi mâna-n lupta vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calca totul în picioare;
Durduind soseau calarii ca un zid înalt de suliti,
Printre cetele pagâne trec rupându-si large uliti;
Risipite se-mprastie a dusmanilor siraguri,
Si gonind biruitoare tot veneau a tarii steaguri,
Ca potop ce prapadeste, ca o mare turburata -
Peste-un ceas pagânatatea e ca pleava vânturata.
Acea grindin-otelita înspre Dunare o mâna,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia româna.

Pe când oastea se aseaza, iata soarele apune,
Voind crestetele nalte ale tarii sa-ncunune
Cu un nimb de biruinta; fulger lung încremenit
Margineste muntii negri în întregul asfintit,
Pân' ce izvorasc din veacuri stele una câte una
Si din neguri, dintre codri, tremurând s-arata luna:
Doamna marilor s-a noptii varsa liniste si somn.
Lânga cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn
Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimita dragei sale, de la Arges mai departe:
"De din vale de Rovine
Graim, Doamna, catre Tine,
Nu din gura, ci din carte,
Ca ne esti asa departe.
Te-am ruga, mari, ruga
Sa-mi trimiti prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Ca si eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul si cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Si sa stii ca-s sanatos,
Ca, multamind lui Cristos,
Te sarut, Doamna, frumos."

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De-asa vremi se-nvrednicira cronicarii si rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplura saltimbancii si irozii...
În izvoadele batrâne pe eroi mai pot sa caut;
Au cu lira visatoare ori cu sunete de flaut
Poti sa-ntâmpini patriotii ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de mariri va adumbriseti,
Ati ajuns acum de moda de va scot din letopiset,
Si cu voi drapându-si nula, va citeaza toti nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Ramâneti în umbra sfânta, Basarabi si voi Musatini,
Descalecatori de tara, datatori de legi si datini,
Ce cu plugul si cu spada ati întins mosia voastra
De la munte pân' la mare si la Dunarea albastra.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o sa-mi dea ce o sa cer?
N-o sa aflu într-ai nostri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lânga capistea spoielii?
Nu se nasc glorii pe strada si la usa cafenelii,
N-avem oameni ce se lupta cu retoricele suliti
În aplauzele grele a canaliei de uliti,
Panglicari în ale tarii, care joaca ca pe funii,
Masti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeste liberalul,
De ai crede ca viata-i e curata ca cristalul?
Nici visezi ca înainte-ti sta un stâlp de cafenele,
Ce îsi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fara suflet, fara cuget,
Cu privirea-mparosata si la falci umflat si buget,
Negru, cocosat si lacom, un izvor de siretlicuri,
La tovarasii sai spune veninoasele-i nimicuri;
Toti pe buze-având virtute, iar în ei moneda calpa,
Chintesenta de mizerii de la crestet pâna-n talpa.
Si deasupra tuturora, oastea sa si-o recunoasca,
Îsi arunca pocitura bulbucatii ochi de broasca...
Dintr-acestia tara noastra îsi alege astazi solii!
Oameni vrednici ca sa saza în zidirea sfintei Golii,
În camesi cu mâneci lunge si pe capete scufie,
Ne fac legi si ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patriotii! Virtuosii, ctitori de asezaminte,
Unde spumega desfrâul în miscari si în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, sed pe locuri
Si aplauda frenetic schime, cântece si jocuri...
Si apoi în sfatul tarii se adun sa se admire
Bulgaroi cu ceafa groasa, grecotei cu nas subtire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toata greco-bulgarimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninata, asta plebe, ast gunoi
Sa ajung-a fi stapâna si pe tara si pe noi!
Tot ce-n tarile vecine e smintit si stârpitura,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natura,
Tot ce e perfid si lacom, tot Fanarul, toti ilotii,
Toti se scursera aicea si formeaza patriotii,
Încât fonfii si flecarii, gagautii si gusatii,
Bâlbâiti cu gura strâmba sunt stapânii astei natii!

Voi sunteti urmasii Romei? Niste rai si niste fameni!
I-e rusine omenirii sa va zica voua oameni!
Si aceasta ciuma-n lume si aceste creaturi
Nici rusine n-au sa ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocara,
Îndraznesc ca sa rosteasca pân' si numele tau... tara!

La Paris, în lupanare de cinismu si de lene,
Cu femeile-i pierdute si-n orgiile-i obscene,
Acolo v-ati pus averea, tineretele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-ati venit apoi, drept minte o sticluta de pomada,
Cu monoclu-n ochi, drept arma betisor de promenada,
Vestejiti fara de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept stiint-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toata vrun papuc de curtezana...
O, te-admir, progenitura de origine romana!

Si acum priviti cu spaima fata noastra sceptic-rece,
Va mirati cum de minciuna astazi nu vi se mai trece?
Când vedem ca toti aceia care vorbe mari arunca
Numai banul îl vâneaza si câstigul fara munca,
Azi, când fraza lustruita nu ne poate însela,
Astazi altii sunt de vina, domnii mei, nu este-asa?
Prea v-ati atatat arama sfâsiind aceasta tara,
Prea facurati neamul nostru de rusine si ocara,
Prea v-ati batut joc de limba, de strabuni si obicei,
Ca sa nu s-arate-odata ce sunteti - niste misei!
Da, câstigul fara munca, iata singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lasati macar stramosii ca sa doarma-n colb de cronici;
Din trecutul de marire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, T;epes doamne, ca punând mâna pe ei,
Sa-i împarti în doua cete: în smintiti si în misei,
Si în doua temniti large cu de-a sila sa-i aduni,
Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni!